Viata e o curva ...

Si ce curva, una de mare lux … o curva de care te indragostesti, care te face sa o iubesti si care la un moment dat ti-o trage intr-un mare fel.

La inceput este asa frumoasa … te face sa o iubesti oferindu-ti lucruri simple, pure, extraordinare … te face sa cunosti persoanele care iti vor fi cele mai dragi … dupa o vreme incepe sa te invete ce este durerea … dar nu te lasa sa o simti prea rau.

Atunci cand esti la varsta la care curiozitatea este foarte mare … setea de ea, de viata, este si mai mare si parca te face sa o iubesti mai mult decat pana atunci … te face sa o vezi doar in nuante de roz … te face sa plutesti. Dar, ca orice curva care se respecta … dupa atata bucurie te face sa suferi … iti da sa bei din veninul despartirii … te face sa cunosti regretul.

Dupa ce te lasa sa iti “lingi” ranile … iti va da sa bei iar din farmecul ei … te va face sa cunosti bucuria reusitelor profesionale, te va amagi cu idei de dragoste … te va lasa sa gusti cate putin … cand va considera ea ca trebuie  … te va lasa sa te lupti, sa treci de la extaz la agonie … sa te bucuri si sa plangi. Vine o vreme in care ea, viata, ne face sa ne simtim in al 9-lea cer.

In cursul ei firesc … in schimbul unei asemenea bucurii … iti va oferi o tristete pe masura, cel mai probabil iti va lua o persoana draga ... asta daca inca nu a fost asa cruda … te va lasa cu sufletul pustiit de o asemenea pierdere … dar tot ea te va face sa treci peste … prin intamplarile bune sau mai putin bune prin care te va duce.

Si asa isi va duce cursul, in schimbul fiecarei clipe de bucurie iti va oferi una de tristete … te va face sa o urasti si sa o iubesti deopotriva … iti va da sa gusti din anumite bucurii doar pentru a le duce dorul.

Toate acestea se vor intampla pana cand … va veni clipa despartirii … vei tine “cu dintii” de ea … te vei ruga sa iti mai ofere o clipa … iar ea iti va oferi doar mirajul clipelor trecute … si te va parasi … ca o curva.

Demisionez din functia de adult!

"Subsemnatul, va aduc la cunostinta intentia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.

Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.

Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.

Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.

Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.

Vreau sa stau intins la umbra unui copac cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-ma cu uimire de ce adultii nu fac la fel.

Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.

Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.

Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.

Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.

Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.

Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.

Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului "Speranta" navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.

Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!

Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.

Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.

Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.

Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.

Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate. Fiti voi mari si importanti si ocupati si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!"

Atunci cand oamenii te dezamagesc ...

Mi s-a demonstrat inca o data ca oamenii te dezamagesc. In ultimul timp am constat ca dezamagirea este ceva firesc, ceva uman, ceva inevitabil. Si este deosebit de dureroasa.
Am fost dezamagit de multe ori in viata. Cu siguranta si eu am dezamagit la un moment dat pe cineva, dar fara nicio intentie, fara sa fie premeditat. Mi-am asumat vina si m-am cait tot timpul daca faptele / deciziile mele au stat la baza nefericirii altcuiva. M-am cait si imi cer si astazi iertare catre cei carora le-am gresit, caci a fost fara intentie.
Nu am inteles si nu pot sa iert insa, oamenii care dezamagesc si fac rau intentionat. Cei care isi stabilesc dinainte drumul si care inarmati cu rautate si cu un obraz deosebit de gros, calca peste toti si peste toate fara sa se uite in urma.
Nu pot intelege acesti oameni care se gandesc doar la ei, care te calca efectiv in picioare fara sa tina cont ca tu i-ai sprijinit, ca i-ai ajutat ... oameni care au tot timpul pregatita cu atentie o scuza pe care ti-o servesc cu zambetul pe fata.
Cum poate un om pe care l-ai ajutat si l-ai sprijinit mereu sa te priveasca in ochi cu seninatate si sa nu mai recunoasca ce a spus? Cum poate un om sa te priveasca in ochi si sa nu isi recunoasca vina, sa nu isi asume responsabilitatea faptelor sale doar pentru a nu le da celorlalti ocazia sa vada ca in realitate este un incompetent?
Stau si ma intreb oare cum le-am permis eu acestor oameni superficiali sa intre in viata mea? Oare de ce eu mereu vad doar partea buna a unei persoane?
In acest moment cuvintele nu isi mai au rostul, pentru ca, desi as avea o mie de cuvinte sa le spun, aceste persoane nu mai merita nimic.

... si totusi, analizand problema in profunzime, vom ajunge la concluzia ca nu ceilalti sunt vinovati, nu ceilalti ne dezamagesc ... ei doar arata ceea ce sunt cu adevarat. Ne dezamagim singuri fiindca avem o parere deformata despre oameni. Asteptarile noastre sunt de vina. Oamenii te dezamagesc cand iti pasa, cand implicarea ta are target. A-i permite cuiva sa te dezamageasca inseamna de fapt, a avea de la el asteptari prea mari.

Despre PROSTIE

"Încercând să înţelegi lumea aceasta, în care trăim, vei da de prostie. Încercând s-o schimbi, te vei lovi de proşti. Cine mai ştie care filosof bătrân a rostit, cândva, acest adevăr? De dimensiunile lui ne dăm seama abia când inţelegem că prostia e o manifestare a materiei, un fenomen natural, ca un cutremur sau o inundaţie, fiind, prin aceasta, iremediabilă şi impredictibilă.

De proşti vei da la tot pasul, ca de pietre. Căci prostia e imuabilă. Mulţi sunt convinşi că lumea se află într-o veşnică transformare şi devenire. Nici o eroare n-a fost mai tragică. Stând strâmbă pe temeliile ei putrede, vechi de când Creaţia, lumea se sprijină pe doar câteva adevăruri capitale, iar prostia pare a fi una din temeliile strâmbe ale acestei lumi.
Nu se pot cunoaşte efectele devastatoare ale prostiei la nivel mondial. Poţi şti cât rău a făcut o calamitate abia în clipa bilanţului. Cum prostia e infinită, efectele ei se simt in orice moment, ici şi colo, dar nu pot fi cunoscute în totalitate.

Proştii sunt mulţi. Simpla enunţare a acestui adevăr nu ne plasează, însă, nici pe mine şi nici pe dumneata, cititorule, în categoria înţelepţilor. Dacă e adevarat că înţelepciunea e ca o piatră rară, nu se poate încă şti dacă prostia e ca o boală. Şi dacă ar fi, ar fi oricum nevindecabilă. Fiindcă primul pas pe care trebuie să-l facă bolnavul spre vindecare este acela de a deveni conştient de boala sa. Abia după aceea ajunge pe mâna medicilor. Dar cum, Doamne-fereşte, să-i spui unui prost că e prost? Şi, mai ales, cum şi-ar putea da el însuşi seama de gravitatea faptului, când el îşi poartă prostia ca pe o virtute, sau şi mai rău, ca pe însăşi raţiunea existenţei lui: nimic nu străluceşte mai tare ca mândria prostului.

Dacă prostia nu poate fi definită cu uşurinţă, prostul caută întotdeauna să iasă în evidenţă, iar de cele mai multe ori reuşeşte. Pentru reuşita acţiunii sale el nu precupeţeşte nici un efort, minciuna fiindu-i cea mai la îndemână sculă, unealta de aur. Proştii cred toţi, fără nici o excepţie, că adevărurile inutile sunt periculoase. Dar, cum adevărul ar trebui să fie absolut şi nedeterminat, el este unul singur: adevăr şi atât. Cum numai minciuna poate fi folosită intr-un anume scop, deci, folositoare, adevărul gol–goluţ nu-i poate fi prostului de nici un folos. Aşadar, de aici şi pâna la constatarea că adevărul e întotdeauna subversiv, nu mai e decât un pas.

Prostul nu respectă legea, el o aplică. Dacă nu cumva el este chiar autorul ei, pentru că el dintotdeauna a susţinut, mă rog, el a atenţionat de mai demult, pe toată lumea. Dacă n-aţi ţinut cont de spusele lui, iată unde s-a ajuns. Şi în continuarea aceluiaşi tip de raţionament, dacă tot aplică legea, atunci prostul crede că are dreptul să taie o felie cât vrea el de mare din tortul avantajului, căci pentru prost, legea e ca un băţ cu două capete: esenţial este ca el să poată ţine de unul din capete, restul e doar rutină.

Prostul e rău. Ai grijă, înţeleptule, tunând şi fulgerând împotriva prostiei, să nu devii rău, câştigându-i astfel prostiei prima medalie, fiindcă răutatea pare, iată, o bună jumătate de prostie.
Prostul e complicat. În subţirimea simplităţii el nu vede nici un avantaj, cum urâte îi sunt, de asemenea, avantajele transparenţei, prin care i s-ar vedea goliciunea minţii. Dă-i prostului o idee simplă, iar el o va îmbârliga aşa de rău, că n-ai s-o mai recunoşti, fiindcă el se scarpină întotdeauna în stânga pe deasupra capului, cu mâna dreaptă. I se pare mai interesant.
Prostul e util. Dacă toţi aţi fi deştepţi, am auzit odată replica unui ţăran, cine v-ar mai trage cismele din picere, mă, intelectualilor?
Prostul e grav. Să nu cumva să râzi în faţa lui, ar fi o impietate. Strămoşii noştri latini au creat zicala ridendo castigat mores, crezând sincer că râzând de năravuri, le-ar putea îndrepta. Dar, dacă ai să râzi în faţa prostului, nu vei face altceva decât să-i descoperi alt nărav: prostul e suspicios.

Prostul nu ştie, nu are încredere, prostul nu cercetează pentru a afla, el doar presupune. Pe temelia celor închipuite, el construieşte gravitatea acuzaţiilor, iar de aici şi până la incriminarea tuturor celorlalţi, nu mai e decât o chestiune de timp. Iar prostul nu se sperie numai dintr-atât.
Prinzând de veste, poate de la lecţiile de marxism, de avantajele care decurg din lupta contrariilor, prostul iubeşte competiţia. Dar nu competiţia cinstită, în care câştigă cel mai bun, ci aceea în care el reuşeşte să dovedească intotdeauna că este primul, indiferent ce fel de mijloace aruncă în luptă.

Prostul işi consumă jumătate din viaţă, dacă e nevoie, ca să-ţi dovedească cu cât este el mai deştept decât tine. Lasă-l sa o facă. Dacă i se pare că a reuşit, uneori te lasă în pace.
Fereşte-te să-i dai prostului prin ceva a înţelege că-ţi este inferior: te va urmări cu înverşunare, toată viaţa, pentru a te distruge, născocind cu adevărată şiretenie noi şi noi feluri de a se răzbuna, gelos cum este pe succesul altora, fiindcă aceasta a fost şi este dintotdeauna singura tristeţe a prostului: ştie că prostia nu e o calitate.
Dar, atenţie, nu te pune cu el: prostul are mintea odihnită."